Familia

Bine v-am regasit ....Call me old fashion, dar desi pentru unii idea de familie NU valoreaza mai nimic, pentru mine personal este foarte importanta. Am crescut intr-o familie normala, intr-un apartament de 2 apoi 3 camere decomandate, am un frate mai mare cu 2 ani, o mama foarte grijulie, iubitoare si un tata iubitor DAR FOARTE aspru. Certurile parintilor mei despre bani erau la ordinea zilei, iar in rest ne certam ca toate celalalte familii normale, intelegeti ?:))Imi iubesc foarte mult bunicii, pe care i-am avut alaturi, dar pe mama mamei mele o ador cel mai mult. Desi de multe ori ne certam zilnic, ne si impacam foarte repede si mereu am simtit ca sunt fericita in familia mea. Mi-am "urat" tatal adolescenta find, pentru ca NU mi-a dat libertatea de care vroiam sa am parte pe atunci, apoi peste ani am realizat ca m-a ajutat faptul ca m-a tinut din scurt. Toata viata mea mi-am avut parintii alaturi, fratele alaturi. NU suntem perfecti, suntem departe de a poza in familia PERFECTA, insa daca ar fi fost sa pot alege familia unde as fi vrut sa ma nasc, aceasta era familia ce as fi ales-o. Ideia de familie mi-a fost implementata de catre parintii mei. In familia noastra s-a aratat afectiunea unii pentru altii, mai putin fratele meu care desi ne iubeste NU ne arata des, el fiind catalogat drept "egoist" , iar eu sunt cea darnica, iubitoare, saritoare, dar si cea vorbitoare. Parintii mei au facut copii pentru ei pot sa spun, ca atunci cand imbatranesc copii sa aibe grija de ei si cei mai important sa ramanem pe langa casa. Cum nu iti poti planifica viata, fratele meu e mutat in Timisoara, stabilit de vreo 7 ani acolo, iar eu de 3 ani am emigrat in Canada. Chiar si asa ne vorbim zilnic pe skype, tinem legatura, ne ajutam cum putem, noi daca este nevoie financiar pe ei, iar ei spiritual pe noi. Desi nu ma vad inca destul de capabila sa am un copil, imi doresc 2 copii pe viitor, un baiat si o fata. Poate unul va fi al meu, unul infiat, inca nu se stie... Dar consider ca ai nevoie de fundatie foarte puternica ca atunci cand cresti sa fii si tu la randul tau un om bun, de familie. Tatal meu gatea la greu, mama mea gatea si ea dar mai putin. Mama era mai mult cu curatenia, tata cu gatitul, tata mereu isi gasea ceva de munca el e genul activ, sa faca ceva mereu, nu conta ce, atata timp cat era ocupat. Parerea mea este ca NU ai cum sa ajungi "un om/persoana de familie" decat daca faci parte si ai avut parte DE O FAMILIE UNITA SI IUBITOARE, clar exista si exceptiile care ajung oameni ca lumea si provin de familii dezmembrate.
Totodata consider ca asta este viata pana la urma, noi suntem "bucuria, realizarea" parintilor nostrii, noi ne vedem in ei, crestem pe langa ei, ii respectam, ii admiram si speram ca atunci cand ne facem mari sa ii putem face mandrii de noi. NU cred ca exista "copil" care nu vrea sa-si impresioneze parintele sau sa-l faca mandru de el ... Acestea find spuse, am promis ca o sa vorbesc despre babalacii canadezi. Fac ce fuck canadienii astia ca reusesc sa-si alunge copii de acasa, pe cand acestia nu au mai mult de 18 ani. Reversul medaliei este evidenta, nu ? Astia devin independenti de ei, de sentimentul de iubire, de protectie parintilor lor si apoi evident ca le intorc spatele parintilor. As putea spune ca in jur de 85% dintre canadieni sunt in situatia asta. Aici vorbesc doar de ei, nu si de emigrantii Europeni care pastreaza traditiile din tara lor, iar pentru care familia chiar inseamna ceva. Vad foarte des situatii in care parintii ajung sa-si vada copii de 2ori pe an de Craciun si de Pasti. Am mai observat ca NU obisnuiesc sa se pupe, sa se imbratiseze in public deloc. Eu chiar si de la 25 de ani imi pup parintii la plecare si ii pup cand ne revedem din nou chiar daca este in aceeasi zi. Acasa le spuneam alor mei de 10 ori pe zi ca ii iubesc, chiar si cu sotul meu acuma facem la fel. Consider ca este important sa ai o relatie deschisa, iubitoare cu parintii, altfel te indepartezi de ei, ei de tine si tot asa ...
In Toronto am lucrat la o cladire unde 90% din aproximativ 700 de apartamente erau oameni batrani. Unii erau vizitati de copii lor o data pe saptamana, se intampla sambata sau dumnica, dar atata. Majoritatea erau singuri mereu, aveau copii plecati prin USA si nepotii la fel si singura vizita era de la asistenta medicala ce venea zilnic la ei sa vada daca mai sunt in viata. Era un loc foarte trist. Era un batranel, ce mereu sa plimba de doua ori pe zi, avea rutina lui, dimineata si seara. Zilnic imi raspundea la intrebarea ce faci cu raspunsul "still alive" ... ceea ce mi se parea si amuzant, dar si trist. Cu vreo 6 luni inainte sa ajung eu, o batranica s-a sinucis. Desi avea 2 fete ce o vizitau des, sotul ei s-a imbolnavit foarte tare batran find si a cazut la pat. Ea a devenit deprimata ca acuma va trebuii sa aibe grija de el si nici ea numai este tanara asa ca intr-o noapte s-a dus pe bloc si s-a aruncat de la etajul 20. Nimic nu sa mai putut face pentru ea, iar fetele ei erau socate de fapta ei. Desi le spunea ca este deprimata femeia, fetele nu au luat-o in serios mai ales ca avea o varsta destul de inaintata pe la vreo 70 de ani. Si uite asa femeia s-a sinucis, barbatul ei era la pat, iar fetele au vandut condo-ul, l-a bagat pe tatal la azil, iar pe mama in pamant. Mai vorbeam cu o colega ce lucra cu ora la o batranica unde mergea odata pe saptamana sa faca curat o ora. Femeia era batrana, locuia singura si era plina de bani. Avea doi fii, amandoi in USA, unul era avocat, altul doctor. Desi a fost acolo si fii ei incercau sa o aduca in USA, femeia iubea Toronto si mereu se intoarcea la casa ei. O platea pe colega mea 50$ / h pentru curatenie. Ceea ce este enorm de mult ! Plus ca NU facea curat, de fiecare data cand ajungea femeie se apuca sa-i faca ea ceai colegei mele si povestea cu ea. La sfarsitul orei colega se simtea prost ca nu a facut mare lucru, decat sa-i spele vasele, insa baba era fericita sa vorbeasca. Ea avea nevoie de cineva cu care sa vorbeasca, avea nevoie de un prieten. Odata, desi era programata ora de curatenie femeia s-a dus la doctor si a uitat total sa o anunte pe colega mea. Saptamana ce a urmat a platit-o dublu cerandu-i scuze ca a uitat sa o anunte ca avea programare la doctor si a venit degeaba la ea. Am o cunostinta ce lucra cu canadieni in varsta si stiu sigur ca obisnuiesc sa plateasca pentru compania omului, pentru "iubirea / afectiunea" noastra, deorece ei nu au avut parte de asa ceva. In ziua de astazi, familia este distrusa de societate, este pusa pe ultimul loc, este neglijata. Insa tot in zilele noastre avem parte de foarte multe divorturi, de sinucigasi, oameni ai strazi, alcoolici, deprimati, drogati,.... Este foarte trista lumea de azi,DACA MA GANDESC BINE... iar cu cat te gandesti mai mult cu atat te vei simtii mai deprimat. Avem nevoie de echilibru, avem nevoie de iubire, stabilitate, care numai in familie le poti gasi.
Dupa cum v-am spus ei isi scot copii din casa ca sa fie independenti, problema este ca nu se mai intorc, iar la batranete unii simt si regreta ca sunt singuri, iar copii lor nu le deschid usa. Dupa ce mor parintii vin si incep sa vanda tot, se bat pentru testament si se gandesc doar la banii ce raman dupa ei. Este trist sa vad oameni educati, avocati, doctori, care vorbesc cu oricine au rabdare sa-i asculte si sunt atata de tristi, de singuri. Iar copii lor nu ii viziteaza si sunt doar pe interes.
Tatal meu spunea ca atata timp cat ai parinti in viata esti un copil ... si are dreptate ! Desi m-am maturizat, am crescut, sunt si ma simt tot fata lor si orice ar fi vreau sa ii am alaturi, vreau sa fie mandrii de mine, vreau sa ii ajut si ma bucur ca mi-au dat viata si pentru asta ii iubesc si ii voi respecta si voi avea grija de ei toata viata mea.
Consider ca un copil iti aduce multa iubire, echilibru in viata si ca nu esti om implinit pana nu ai copii tai, pana nu ii privesti in ochi si simti ca fara ei nu ai putea traii, ca pentru ei ai fi in stare sa-ti dai si viata.
Eu am doua pisicute, le iubesc enorm, cand ajung acasa le iau in brate, le pup pe amandoua si instantaneu parca mi se lumineaza ochii si simt iubire in suflet, exact asa este si sotul meu ! Nici nu imi pot imagina ce sentiment ai cand iti vezi copilul tau, cand il iei in brate, cand spune pentru prima oara mama, cand spune ca te iubeste, cand ii vezi zambetul pe fata, cand plange, cand rade, cand e fericit cand e trist, cand se indragosteste, prima zi la gradinita, prima zi la scoala, viata lui, intreaga viata lui ... este o minune, sa ai parte de o familie unita, de iubire, de sprijin in viata ta.
Atata timp cat ai familie, parinti, simti ca apartii de ceva, ca nu esti singur, ca ai radacini. Cand esti mic te uiti la parinti pentru indrumare, cauti caldura lor, ai nevoie de sprijinul lor, apoi cum cresti devii foarte apropiat lor, iar la maturitate cand ajungi sa ai si tu familia ta, atunci parintii devin "copii" copiilor, deorece simti ca ai aceasta responsabilitate de a le intoarce favorul, de a avea tu grija de ei acuma si trebuie sa-i ajuti cu ce au nevoie. Acesta este ciclul vietii.
NU imi este frica sa imbatranesc, dar imi este frica sa imbatranesc singura. Sa am grija de parinti la batranete nu mi se pare o povara, mi se pare o datorie, un favor ce trebuie intors pentru ca si ei la randul lor te-au crescut, te-au educat, te-au iubit, ti-au dat viata.
Fiecare dintre noi avem valori diferite, insa pentru cei mai multi familia se situeaza pe primul loc.
Numa bine ....